https://evadare.ro/politica/15-rechizitoriul-facut-lui-calin-georgescu/
Merită subliniată poziționarea partidelor pe subiectul cenzurii
Nu
există un partid liberal, care să fi preluat tema restaurării libertății
cuvântului în România. Dimpotrivă, indiferent dacă se revendică de la
stânga sau dreapta, USR, PSD, PNL și UDMR „s-au radicalizat” în
tranșeele corectitudinii politice. Ele au devenit la vedere adepte ale
restrângerii posibilităților de exprimare și ale folosirii acestei arme
împotriva adversarilor, în ton cu alte partide de sistem din Europa.
Tocmai „comasarea” lor în acest grup ostil populației majoritare, în ton
cu directive globaliste, deschide o oportunitate curentului
naționalist.
Surpriza a fost că nici partidele suveraniste nu au depus vreun efort
concret pentru abrogarea legilor cenzurii, după intrarea în Parlament
din 2020. (Din decembrie 2024, sunt trei partide de acest tip, toate
desprinse din AUR, care au avut circa o treime din voturi. Între timp,
SOS și POT au suferit o hemoragie de membri, rezultând în desființarea
unor grupuri parlamentare.)
Aceste partide noi nu au voturile necesare să impună legi. Dar au un
număr mare de urmăritori măcar online și ar fi putut impune teme
prioritare pe agenda aderenților. Ar fi putut arăta că partidele
celelalte se opun recuperării drepturilor firești. Niciun efort în acest
sens, de explicare a importanței temei cenzurii și de contracarare a
acestui val de legi nu s-a putut consemna. Subiectul a rămas în afara
preocupării „suveraniștilor” la nivel de masă.
În mod aparte, AUR se profilează ca un partid-păcăleală, mai ales
după votul indecis în prima cameră la legea lui Silviu Vexler. Un partid
pestriț, deja scindat între critici ai migrației ca Dan Tanasă și
adepți entuziaști ai ei, ca Mohamed Murad și Mugur Mihăescu. Un partid,
care are ca prioritate să fie acceptat ca moderat de ambasadele străine.
AUR are libertatea să fie critic doar cu țările UE și idolatru cu
Israelul și America lui Trump. În special președintele George Simion s-a
arătat dispus la toate compromisurile pe teme simbolice sensibile,
făcând promisiuni solemne ambasadorului israelian. El consideră legile
cenzurii ca un fapt imuabil, la care trebuie să te supui fără obiecții.
Promite sute de mii de cetățenii „fraților noștri din Israel”.
La polul opus, nici Diana Șoșoacă nu a inițiat vreun demers pentru
anularea legilor cenzurii. Dar pare decisă să le încalce pe toate cu
perseverență. E drept, mizează pe protecția oferită de imunitatea
parlamentară pentru declarații publice. O pavăză de care uzează și
senatorul Sorin Lavric, de la AUR, când evocă de la tribună
personalități interbelice. Dar de care nu pot uza și cetățenii
obișnuiți. Ieșirile în decor ale Dianei Șoșoacă sunt constante și riscă
să compromită prin stil și limbaj temele sensibile ridicate. A ajuns să
fie invocată ca pretext de ce trebuie „luate măsuri”. Dar curajul
trebuie remarcat într-un peisaj în care bărbăția e pe cale de
dispariție.
Mă îndoiesc că Șoșoacă va reuși să construiască o mișcare politică în
jurul său, care să ducă la recuperarea libertății cuvântului în
societate; cu atât mai puțin a suveranității. Mă tem că zecile de dosare
deschise pentru declarații din cele mai stridente se vor termina prost
pentru ea, în ciuda imunității, sub formă de amenzi și posibil ani de
închisoare. Dar momentan atenția votanților și procurorilor e captată de
altă vedetă.
Sacrificarea lui Călin Georgescu
Și apoi e cazul talentatului domn Călin Georgescu, persoana fizică
mai populară decât orice partid. Strategia lui a părut mult mai
apropiată de cea a lui Simion și AUR, de acomodare pentru a fi acceptat.
De doi ani, nici pentru Georgescu, nici pentru Simion genocidul din Gaza
nu a existat. Nimic din înfometarea sistematică sau mutilarea copiilor
în bombardamente n-a stârnit vreo urmă de compasiune din partea acestui
tip special de creștin, versat în arta compromisului.
Mai mult, Călin Georgescu a găsit cuvinte de laudă pentru Netanyahu
și ideile lui de epurare etnică, prin mutarea în alte țări a
sinistraților, descrisă admirativ ca „politică mare”. Într-una din
aparițiile de la Realitatea TV, imediat după ce Trump lansase propunerea
alungării celor două milioane de arabi din Gaza, Georgescu abia își mai
poate stăpâni entuziasmul de fan provincial al băieților mari:
„Sunt bine informat pe ce se întâmplă ulterior. (..)
Președintele Trump… ce spune foarte precis… de Groenlanda, de Canada, de
Canalul Panama. După aceea, chestiunea cu palestinienii, să fie
relocați în zona Egipt sau în zona Iordaniei. Deci toate astea ce ne
arată, doamna Alexandrescu? Că politica mare, dinamică, diplomatică, se face prin inovație,
se face prin îndrăzneală și se face prin negociere. Dacă n-ai nimic din
toate astea, nu exiști. Despre asta este vorba. Ori eu nu am de gând să
stau plecat niciodată sub această poveste. Pentru că ar fi o rupere a
liniei neamului. Ceea ce nu sunt dispus și nu am să fac niciodată.”
Original acest „suveranism”, care nu se sinchisește când altora li se
ia patria! Și nu e îngrijorat nici că milioanele de musulmani, de care
încearcă să scape israelienii, ar putea ajunge în țările Europei.
Convingerea doctrinară pălește în fața „pragmatismului” de a se pune
bine cu stăpânii, în timp ce face paradă de neatârnare.
Disponibilitatea lui Georgescu pentru compromis nu pare să-i fi fost
de folos. Din păcate pentru el, greii planetei, cărora le trimite
constant promisiuni de fidelitate, îl ignoră. Riscă o pedeapsă uriașă
într-un dosar nedrept și scandalos, fabricat politic. Ceva ce îl poate
transforma într-o victimă exemplară sau într-un erou recuperat ulterior,
după cum va considera sistemul că e mai util. (Dosare fabricate a avut
și Trump, dar a fost readus pe prima scenă după puțin suspans, mai docil
ca în primul mandat.)
Pe treptele Poliției, unde e chemat periodic sub control judiciar,
Călin Georgescu mai dă uneori interviuri, în limbajul său esopic. Odată a
folosit prilejul pentru a lansa o odă la adresa lui Donald Trump și cum
va fi el eliberatorul lumii euro-atlantice. Având în vedere că, la el
în țară, Trump arestează criticii Israelului și nu se sinchisește de
anularea alegerilor la noi, scena mi-a adus aminte de comuniștii ruși,
condamnați în procesele staliniste, care la ultimul cuvânt țineau să
strige: „Trăiască Stalin!”.
Acum, lesa scurtă a suveranismului de carton îți permite să inventezi
o narațiune în care statutul colonial al României e pus exclusiv în
cârca Franței. Scenetă în care polul israelo-american să apară ca
eliberatorii pe care îi așteptăm. Georgescu ne explică:
„Și eu vă garantez că administrația Trump a văzut și a
notat tot ce s-a întâmplat în România, începând cu data de 6 decembrie, a
notat toate abuzurile care s-au făcut și se fac asupra mea, asupra
poporului român. Cu siguranță a constatat confiscarea statalității României de către Macron și, cu siguranță, toate aceste lucruri nu vor rămâne fără consecințe la adresa celor responsabili”
Speranța de tip Q-anon moare ultima… Acest gen de răstălmăcire a
raporturilor geopolitice la noi în colonie, face abstracție de cum se
prezintă, la pachet, toții liderii UE, ca niște cățeluși pe lângă
hegemonul american, la întâlnirile directe. Sau felul similar cum se
prezintă Trump însuși la întrevederile cu Bibi. Ceva similar practică și
„pro-europenii”, în rescrierea narațiunii războiului din Ucraina,
atunci când se arată dispuși să continue o bătălie în interesul
Imperiului American, chipurile peste capul aceluia, până la ultimul
ucrainean sau ultimul european, dacă e nevoie.
Precizări pentru fanii CG
Călin Georgescu nu are doar oameni care ar vrea să-l voteze (și nu
sunt lăsați), are adoratori. Am mai scris despre el, la fel de critic
cum scriu și de alți politicieni, iar reacțiile au fost furibunde.
Încerc să îl tratez cinstit, în raport cu adevărul. Niciodată nu i-am
reproșat aberațiile pe care pedalează presa „serioasă”, nici că-i omul
rușilor, nici că a răsturnat preferințele de vot cu TikTok-ul, nici că
vrea să răstoarne statul cu bande de mercenari și legionari. Am râs cum
se cuvinte de respectivele teorii conspiraționiste.
Am protestat scriind foarte pe larg împotriva nedreptăților care i
s-au făcut de Curtea Constituțională, prin reluarea alegerilor și
interdicția de a candida. Nici nu știu dacă a mai analizat cineva atât
de în detaliu și de critic toate acele motivații.
Am făcut-o încă de la abuzurile CCR din octombrie 2024, când ieșirea
din democrație nu îl preocupa, fiind încă lăsat să candideze. N-aș fi
foarte interesat să-l votez (eram decis să o fac după acel prim tur) dar
sunt ferm de părere că trebuie lăsat să participe. Dacă turul 2 se
ținea în decembrie 2024, sunt convins că ar fi câștigat, deci are
legitimitatea cuiva pe care votul popular îl dădea președinte.
Acum e din nou victimă a unei nedreptăți judiciare, prin dosarul
descris în cele ce urmează. E un dosar în care nu a prejudiciat pe
nimeni, e anchetat pentru crime de gândire și fapte nesusținute de
dovezi. Riscă pedepse șocant de mari cu totul nemeritat. Culmea, e
anchetat pentru delicte de vorbire în condițiile în care, dintre cei
care se exprimă public, are limbajul cel mai decent, calm și
împăciuitor. Care, cel mult instigă la somn, nu la violență.
Călin Georgescu se exprimă în public de vreo două decenii. De maxim
cinci ani a început să atingă sporadic și unele teme tabu, reprimate de
legile din acest serial. De mai puțin de un an, aparițiile sale au și o
tracțiune notabilă în societate. Nu se poate constata niciun fel de
efect negativ al vorbelor lui asupra simpatizanților, care n-au devenit
nici violenți, nici fasciști. Pericolul social al faptelor imputate lui e
obiectiv zero.
În schimb, cum se va vedea mai jos, pericolul latent al
rechizitoriului întocmit lui e uriaș la scara societății. Pentru că, în
fond, actul de acuzare întocmit de procurorul Iacob are următoarea teză:
Călin Georgescu practică un revizionism istoric, prin care reabilitează
Mișcarea Legionară și pe mareșalului Ion Antonescu, asociindu-i cu
acțiuni pozitive. Ca să prevenim repetarea lucrurilor rele din acea
epocă, trebuie să-l pedepsim exemplar. Doar că efectul în societate e
transmiterea următorului mesaj: nu doar că nu mai ai voie să spui despre
unele personaje din trecut că au făcut și lucruri bune, ci că
autoritățile statului actual pedepsesc acele atitudini și fapte pozitive
din prezent, pentru că au fost făcute și de „cei răi” în trecut.
Poate anchetatorii nu și-au dorit o asemenea interpretare, dar
efectul la public riscă să fie acesta. Ceea ce duce nu doar la
discreditarea unor instituții, pentru că se lasă folosite în acțiuni de
poliție politică partizane. Ci la răspândirea ideii că ele prigonesc
patrioții sau creștinii, că au fost scoase în afara legii atitudini și
convingeri ca naționalismul, sacrificiul de sine, credința în înviere… E
un pericol incomparabil mai mare decât cel pe care anchetatorii pretind
că îl combat, pentru că poate duce la alienarea unor pături largi de
acțiunile statului și la erodarea unor valori pozitive indispensabile
existenței unei națiuni coerente.
Îmi mențin convingerea despre Călin Georgescu că e un produs de
sistem. Am demonstrat asta într-o documentare uriașă, care a trecut în
revistă etapele din CV-ul său
public de după 1989. Factual așa stau lucrurile. (Da, acel articol, de
care a scris Dan Alexe, că nu putea fi scris de un singur om și trebuie
să fi fost opera vreunui serviciu secret. Am râs, dar e un compliment.)
Îmi mențin și impresia că nu e tocmai autentic, că încearcă destul de
cabotin să joace un rol, pe alocuri patetic, pe alocuri fals, dar per
total decent. Chestie de gust.
Reproșurile mele au fost din cu totul alt unghi, decât cel al presei
ostile. Nu i-am reproșat că-i putinist sau extremist, pentru că nu e.
I-am reproșat că nu e îndeajuns de suveranist, bazat pe propriile lui
poziționări publice față de marile puteri. E cel mult un
semi-suveranist. Și că nu atinge niște teme importante ale prezentului.
Lucruri care i-au înfuriat pe fani și m-au transformat în dușman de
neiertat pentru câțiva din ei. Nu sunt. Cum nu sunt nici fan al lui,
dacă îl apăr în acest dosar.
Unii din fanii CG nu-mi iartă nici lansarea teoriei că ascensiunea
lui spectaculoasă și inexplicabilă a fost un „psy op”. Am avut toată
convingerea că va fi înscăunat președinte pe acel val de popularitate și
că va oferi mai curând continuitatea. O amăgire în genul realegerii lui
Trump. Cum asta nu s-a întâmplat, am fost nevoit să îmi recunosc
erorile în anticiparea viitorului. Deși remarcile despre trecut, pe care
mă bazam, rămân în picioare. Or fi multe lucruri, pe care încă nu le
știm, care să explice tot parcursul nebun al ultimului an electoral.
Poate o fi fost și ceva hazard, poate o fi fost o înfruntare între
tabere geopolitice, cu tentacule în statul paralel, poate raporturile de
forțe și preferințele lor s-au schimbat sau renegociat pe parcurs. Nu
știu.
Fapt e că un efect al acelui „psy op” tot a existat: prin captarea
„pe persoană fizică” a curentului suveranist, în curs de formare, de
către un „outsider”, dar cu trecut de „insider”. Am pariat că pasul
următor va fi accesul la guvernare a unei forme de opoziție controlată.
Lucru, care s-ar fi întâmplat, fără noile intervenții dinspre CCR. Nu mă
mai hazardez să fac predicții. Noul dosar poate avea efectul de
consolidare a popularității lui Călin Georgescu, dacă va fi spulberat în
instanță, cum ar cere-o bunul simț. Dar nu mai trăim într-o lume
firească.
Mă tem că speța ar putea fi folosită pentru a induce o schimbare de
comportament la nivel colectiv, cu ambiții mult mai mari decât
eliminarea unui concurent incomod. Nu îi doresc nici lui Georgescu, nici
altcuiva să aibă soarta unui asemenea țap ispășitor, sacrificat pentru a
servi drept exemplu intimidant pentru restul. Mai ales, nu doresc
României să alunece într-o asemenea stare de neorânduială.
Precedentul dosar
CV-ul lui Călin Georgescu îl recomanda mai mult ca pe un globalist
ecologist, preocupat de schimbările climatice. De câțiva ani, a reușit o
schimbare de brand politic prin joncțiunea cu naționalismul
euro-sceptic. Dosarul penal din 2025 include în rechizitoriu câteva
declarații din 2020 și 2021, anterioare unui dosar penal deschis lui
Georgescu în 2022 și închis în același an. Afirmațiile au ieșit la
iveală abia după turul 1 din 2024, când presa și internauții au intrat
într-o frenezie a scotocirii în trecutul celui care apăruse din senin
drept câștigător.
Cronologic, cea mai veche datează din 16 iunie 2020, dintr-un podcast
cu Elena Sechila, trecut total neobservat aproape cinci ani. Gazda
dialogului a fost adusă în dosar de procurori și pentru că e fiica
doamnei Zoe Puiu, fiica unui luptător anticomunist din munți, Gogu Puiu.
Măcar mediatic, procurorii încercau să îl lege pe CG de legionari și
prin soțul ei, Eugen Sechila, despre care presa n-a găsit concret decât
că a sculptat o troiță în care crucea avea mai multe brațe. Și că risca
să fie confundată cu un semn legionar. Ca aiureala să fie completă, ar
fi făcut parte și din legiunea străină. Altfel de legionari, dar pentru o
isterie de presă, nu contează.
În acel podcast sunt și cele mai ample declarații laudative la adresa
legionarilor și a lui Antonescu, pe care Georgescu le face. Teoria mea e
că CG are o tendință cameleonică și își modulează discursul în funcție
de interlocutor. Așa că încerca să fie cât mai pe placul auditoriului.
Sau poate era sincer marcat de personajele evocate pentru eroismul lor.
În decembrie 2020,
AUR îl propune pe Călin Georgescu pentru funcția de prim-ministru, la
negocierile de formare a guvernului de la Cotroceni. Și lideri din alte
partide îl vehiculaseră cu ani în urmă pentru același rol, inclusiv Crin
Antonescu, autorul legii „anti-legionare”. De declarația controversată
încă nu se aflase.
A doua secvență e un discurs ținut în pandemie la un miting împotriva
restricțiilor, pe 2 octombrie 2021. Era mai pe la spartul târgului, în
materie de proteste. Știu pentru că am fost la aproape toate mitingurile
pe subiect, începând din 15 mai 2020, în prima zi de la ridicare
carantinei. Și nu țin minte să-l fi văzut pe Georgescu la ele, dar
atitudini critice pe subiect a avut pe internet încă din 2020. La acel
miting din toamna lui 2021 e acuzat că a reprodus un îndemn (apolitic)
rostit într-o filmare de epocă și de mareșalul Ion Antonescu. Căruia, în
mod bizar, i-ar fi copiat și ritmul rostirii.
Conținutul în sine al frazei e benign:
„Prin liniște și credință, prin ordine și unire, prin muncă și iubire, cu Dumnezeu înainte!”
Ce e în neregulă cu aceste cuvinte!? Procurorii susțin că sunt
problematice pentru că le-a mai zis și altcineva înainte și că
vorbitorul a încercat să imite și stilul în care le-a spus. Un fel de
plagiat stilistic. Într-adevăr, stranie senzație (am inclus clipul de pe
YouTube în articolul despre CV-ul lui). Dar Georgescu a fost acuzat și
că a imitat un fragment dintr-un film de la Hollywood. Ce poate înțelege
opinia publică dintr-o astfel de acuză? Că au fost scoase în afara
legii: liniștea, credința, ordinea, munca, unirea și iubire….?
Clipul e mediatizat abia în campania prezidențială, după decembrie
2024. În noiembrie 2021, Călin Georgescu face iarăși declarații de
reconsiderare favorabilă, când îi include pe Codreanu și Antonescu
într-o enumerare de eroi, alături de voievozi. De astă dată, e un clip
filmat acasă, neprovocat de un interlocutor, deci deliberat. Acesta din
urmă iese la iveală abia în ianuarie 2022, când CG e invitat la Antena 3
de Răzvan Dumitrescu.
Confruntat cu filmarea, nu bate în retragere, ci o confirmă cu alte
aprecieri pozitive, susținute și într-o discuție cu Dan Andronic. Am pus
la data respectivă transcrierea în detaliu
a declarațiilor din 2021 și 2022 ale lui CG. (Și atunci aveam aceleași
rezerve legate de autenticitatea lui, dar nu se supăra nimeni, că încă
nu avea fani.)
Pe 4 februarie 2022 i se deschide primul dosar penal pentru
negaționism și cultul unor personalități interzise. George Simion se
dezice prompt de el:
„În România este o lege, nu ai voie să vorbești în termeni elogioși despre mareșalul Ion Antonescu. Domnul Georgescu a încălcat o lege. Cu siguranță domnul Georgescu mai bine expunea proiectul „Hrană, apă, energie”, în loc să-și spună părerea despre istorie.
Iar partidul AUR îi retrage sprijinul ca propunere de prim-ministru sau potențial candidat la președinție cu aceeași ocazie.
Dosarul s-a judecat cu o discreție neobișnuită, pentru o speță, care
pornise cu atâta vâlvă. N-a existat nicio consemnare în presă a unei
înfățișări, nici că în 4 luni, dosarul a fost închis. Sistemul părea
înțelegător cu „derapajul” lui Georgescu la acea dată, prezența la
televiziuni nefiindu-i blocată. Abia în noiembrie 2024, G4 Media află că
dosarul a fost clasat pe 2 iunie 2022.
Și o titrează ca „Breaking News”. Clasarea s-a făcut în baza
articolului 16 din Codul de Procedură Penală: „fapta nu este prevăzută
de legea penală, ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de
lege”.
Disjuns din dosarul Motocu
În primele pagini ale rechizitoriului din februarie 2025 ni se spune
că s-ar fi ajuns accidental la caz, în urma percheziției informatice în
telefonul lui Marian Motocu, într-un alt dosar. Povestea pare cusută cu
ață albă. CCR a anulat niște alegeri în decembrie 2024, invocând
dezvăluiri făcute CSAT de mai multe servicii secrete, din care ar fi
reieșit implicarea unui „actor statal” în influențarea alegătorilor pe
TikTok. Probele pentru o acuză și o măsură atât de gravă n-au mai apărut
niciodată pentru public și toată cercetarea s-a împotmolit în ceață.
Asta după o mobilizare a unor structuri de informații redutabile,
sprijinite și de o operațiune mediatică de amploare.
Pe 19 decembrie 2024, Marian Motocu era reținut
pentru 24 de ore, fiind acuzat că în ultimii doi ani a filmat mai multe
clipuri live, în care ar fi „incitat la ură și discriminare”. Cu o
practică tot mai des generalizată, declarațiile în sine și contextul lor
nu se pot cunoaște de opinia publică, pentru a putea fi evaluate. Între
acuze era și că vloggerul avea în cameră simboluri legionare, care se
vedeau în cadru când se filma, că făcea afirmații apreciate de
procurorii din Dolj ca antisemite și negaționiste. În articolul din G4Media,
care semnala descinderea, apărea și un pasaj cu o acuză bizară, din
care s-ar deduce că e interzisă și comemorarea lui Horea, Cloșca și
Crișan.
În nicio lege nu se găsește interdicția de a te întâlni cu
„negaționiști”, sau cu persoane condamnate cu suspendare, cum era cazul
lui Zărnescu. În schimb, e prohibită constituirea de organizații
extremiste. Lipseau doar dovezile că organizația și exista în universul
vizibil și că avea un caracter extremist. În tot cazul, unul din
capetele de acuzare ar fi că Georgescu ar fi aderat la acea organizație
fantomă a unui personaj obscur de pe internet. Respectiv, că procurorii
au dat de existența ei cotrobăind prin agenda telefonică a lui Motocu,
în intervalul de două luni după percheziție. Cu totul întâmplător, în
timp ce toată țara vuia să afle de ce s-au anulat alegerile cu două
săptămâni înainte….
Pe 25 februarie 2025, i se deschide dosarul penal lui Călin
Georgescu, ridicat din trafic pentru audieri și pus sub control
judiciar. La data respectivă, am comentat faptul sub titlul: „Organele i-au relansat campania lui Călin Georgescu, dar scufundă statul”.
Alegerile prezidențiale erau programate pentru luna mai, iar înscrierea
candidaturilor se încheia pe 15 martie. Mi se părea evident, că nu
există timp fizic să se judece un dosar atât de complex, că Georgescu va
câștiga fără probleme cursa și deci dosarul nu va avea efect practic în
ce-l privește, altul decât o creștere de popularitate prin victimizare.
În schimb, pericolul sistemic al unui dosar politic, într-un context
atât de fracturat, mi se părea limpede din start.
N-am anticipat că pe 11 martie 2025, Curtea Constituțională
recidivează în abuzuri și interzice din nou candidatura pentru doi
pretendenți: Călin Georgescu și Diana Șoșoacă. În motivația de atunci,
CCR face iar o nefăcută și invocă tocmai dosarul deschis de două
săptămâni lui CG, încă nejudecat, coroborat cu precedenta lor decizie în
cazul Șoșoacă din octombrie. Statul de drept era definitiv aruncat în
aer. Ce exista atunci în dosar nu se știe, pentru că rechizitoriul, pe
care îl comentăm acum e întocmit ulterior, datat 1 iulie 2025. Dar putem
constata că el a produs deja efecte juridice, înainte de a ajunge pe
masa unui judecător, prin acea menționare în motivația CCR.
Capetele de acuzare sunt absolut teribile, pasibile de pedepse cu închisoarea de până la 25 de ani:
- instigare la acțiuni împotriva ordinii constituționale,
- inițierea sau aderarea la o organizație cu caracter antisemit, fascist, rasist sau xenofob,
- promovarea în public a cultului persoanelor condamnate pentru genocid și crime împotriva umanității,
Din rechizitoriul din iunie 2025 par să lipsească acuzele invocate în
comunicatele din februarie, privitoare la: comunicare de informații
false și fals în declarații în formă continuată.
În acest dosar disjuns, Marian Motocu figurează ca martor, nu
inculpat, cum e în dosarele proprii. Presa a depus eforturi pentru a-l
asocia pe CG cu „legionari” de orice fel, într-un ghiveci, care îi
amestecă pe cei interbelici cu cei din Legiunea Străină și mercenarii
lui Horațiu Potra. În presă au fost scurse și două înregistrări audio:
într-una Georgescu și Motocu vorbesc despre organizarea unui eveniment.
Vocea lui CG se aude mult mai slab pe înregistrare, de unde se poate
deduce că Motocu făcea înregistrarea. În alta, Motocu se filmează sunând
la ambasada Rusiei, unde cere să vorbească cu un colonel. Convorbirea
eșuează, apelantul fiind lăsat de secretară să aștepte pe linie.
Acuza cu grupul organizat se prezintă șubred din start, căci
procurorul notează că e format din „persoane neidentificate”, dar „în
mai multe județe”. Deocamdată, n-au identificat nici județele.
Speța palpitantă cu mercenari apare și ea menționată fugitiv în
dosar, cu „Horațiu Potra, lider al unei grupări paramilitare”. Chipurile
opiniile lui Georgescu despre legionari devin mult mai grave, dacă a
avut bodyguarzi trecuți prin Congo. Nimic despre dovezile anulării
alegerilor.
Balamucul e total prin consemnarea unor plângeri depuse în dosar de
persoane amatoare de publicitate. Un anume „Zambra Iosipescu dorește
cercetarea penală a platformei TikTok” după ce a vizionat „Provocarea
Superman” cu Manix și Costela…
Dar să ajungem la lucrurile serioase.
Textul rechizitoriului
e întocmit de procurorul Marius Iacob, celebru pentru anchetarea lui
Cioacă în dispariția Elodiei, un serial de succes la OTV-ul lui Dan
Diaconescu. Pe lângă deducțiile legate de grupul nematerializat al lui
Motocu, dosarul e bazat integral pe vorbe. Mai precis, pe pasaje din
interviuri publice, date de Călin Georgescu și acel discurs ținut la un
miting în pandemie. Cu acea ocazie i se reproșează și că ar fi făcut
„salutul legionar”, dar pe imagini se vede mai curând o fluturare a
mâinii spre asistență și nimeni din public n-a perceput gestul ca fiind
acel salut. Altminteri, presa, prezentă la fața locului, ar fi relatat
detaliul încă din 2021.
Piesele cele mai grele și pasajele cele mai lungi sunt din discuția
cu Elena Sechila. Declarațiile sunt destul de explicite, încât să
rezulte că Georgescu are o imagine pozitivă asupra mișcării interbelice:
La fel și pentru Ion Antonescu:
Marile probleme ale rechizitoriului vin din aceea că procurorul Iacob
extinde acuzele la invocarea altor momente și personaje istorice. De
pildă, Ion Gavrilă Ogoranu nu a fost condamnat pentru genocid sau crime
de război. E posibil să fi avut simpatii legionare, deși apartenența
respectivă e incertă. Dar nu e cunoscut pentru fapte din timpul
guvernării legionare, ci pentru eroica sa rezistență anti-comunistă din
munți, în timpul ocupației sovietice. În apărarea sa au fost intervenții
de la Casa Albă, pe timpul președinției lui Richard Nixon, deci pentru
americani era un aliat, luptător pentru libertate, nu un terorist.
Cum se poate justifica prezența într-un rechizitoriu făcut într-o
țară „democratică” a invocării celor 600.000 de deținuți politici din
perioada comunistă!? Orice tânăr, care află din presă că există un
asemenea dosar va deduce că e pedepsită și comemorarea anticomuniștilor.
Respectiv, va evita să mai studieze epoca și să cultive memoria luptei
anti-totalitare, ca să nu se expună la represalii.
La fel sunt pasajele lungi despre importanța credinței creștine și a
curajului, valori pozitive, pe care „inculpatul” le promovează. Acuza e
că le asociază cu Mișcarea Legionară, fără să se spună că înclinația
mistică a personajelor în cauză ar fi un neadevăr istoric. Dacă și aceia
s-au declarat creștini, înseamnă că nimeni nu se mai poate declara
credincios, că devine suspect de neo-legionarism!?
Și mai stranii sunt pasajele din rechizitoriu, în care se dau citate
dintr-un interviu dat la Realitatea, în care nici nu invocă legionarii.
De astă dată, îi e imputată o frază destul de comună, care cică ar fi
fost folosită cândva și de Zelea Codreanu: „cel care se luptă chiar și
singur cu o mână de viteji pentru neam și pentru țara lui și pentru
Dumnezeu, nu va fi învins niciodată…”. Fraza nu are deloc o notorietate
publică și ar fi fost imposibil să găsești un român, care să o atribuie
cui i-o atribuie procurorii.
De unde s-a inspirat procurorul
Ajungem de fapt, la miezul problemei. Procurorul Marius Iacob îl
acuză pe Călin Georgescu de răspândirea unor idei fasciste și legionare.
(În nicio apariție publică Georgescu nu a spus vreun cuvânt suspect de
antisemitism, rasism sau xenofobie. Dar cele trei cuvinte sunt și ele
înșirate în rechizitoriu, din formularea articolului de lege, fără a fi
probate în vreun fel.)
Cum a hotărât procurorul care sunt idei fasciste sau legionare, și
care nu? Legile de combatere a lor nu oferă definiții acestor concepte.
Neajunsul a fost semnalat chiar și de Nicușor Dan în contestația depusă
la CCR contra noii legi a lui Silviu Vexler, de către Administrația
Prezidențială. Obiecția a fost respinsă de CCR, pe motiv că sunt noțiuni
cunoscute, dar ea e perfect justificată. În lipsa definițiilor, toate
organele de anchetă și de judecată vor trebui să improvizeze, pe modelul
Iacob, în baza propriilor lecturi și reprezentări.
Dacă definițiile nu există în lege, de unde s-a informat Marius
Iacob? Ne-o spune chiar el, în rechizitoriu: de pe Wikipedia, unde a
consultat două pagini, în care poate lăsa orice editor informații și
dintr-un material informativ, solicitat și livrat de Institutul Elie
Wiesel.
Deci românii pot fi băgați la pușcărie pentru ce spun, în funcție de
ce citesc procurorii pe Wikipedia și ce le indică fostul ONG, cunoscut
ca Institutul Elie Wiesel, că ar fi condamnabil. În 2010, enciclopedia
electronică a fost în centrul unui scandal, după ce s-a dezvăluit că
statul Israel are personal antrenat în editarea favorabilă a articolelor din Wikipedia.
După cum relatează The Guardian, implicat în acțiune a fost și Naftali
Bennet, care avea ulterior să devină prim-ministru în Israel. Acesta
afirma că voluntarii implicați în proiect vor să se asigure că datele
din enciclopedie „au o natură sionistă”. Noțiunea e controversată și au
existat două rezoluții ONU, care au asimilat-o cu „rasismul și discriminarea rasială” (rezoluția 339 din 1975).
Dar procurorul nu citează din lecturile de pe Wikipedia, ci aproape
exclusiv din bibliografia pusă la dispoziție și sintetizată de
Institutul Wiesel:
Iată sursa celebrelor citate cu „palingeneza” și „omul nou”, care au
făcut deliciul presei. Nu erau opera procurorului, care nu a apelat la
Academia Română sau la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” să-i
deslușească sensul cuvintelor, ci la un fost ONG. Care i-a livrat o
bibliografie cu pasaje din politologi stângiști și propriile
interpretări militante. E ca și cum ai cere membrilor unui partid să îți
definească ideologia partidelor rivale.
Recunosc, a fost prima dată când am întâlnit cuvântul „palingeneză” într-un articol de ziar. Așa că m-am dus la DEX.
Dicționarul nu face nicio trimitere la fascism în definirea
„palingenezei”, și nici la „omul nou”. Care e o formulă folosită și de
comuniști, care o preluaseră la rândul lor din teologia creștină, unde e
un concept central, legat de Înviere. Sensurile pe care le dă
dicționarul sunt pozitive – „reînnoirea unor instituții”, regenerare
morală” – încât îți pui problema ce fel de stat ar avea o problemă cu
asemenea deziderate și le-ar evacua ca fiind proprii fascismului, o
ideologie pe care încearcă să o combată?
Rechizitoriul are 52 de pagini. Dar ele cuprind pasaje ample din
interviurile lui Georgescu, reproduse și de câte 2-3 ori. Alte citate se
regăsesc și de 10 ori. Tot cu copy-paste sunt luate și calupurile de
definiții, pe care procurorul le-a primit de la Institutul Wiesel, și pe
care le repetă papagalicește. De exemplu, bucata de frază despre
„palingeneză și crearea omului nou” se repetă în rechizitoriu de 15 ori!
Practic, rechizitoriul nici nu constă în mare lucru în afară de
citatele din Georgescu și citatele din politologii recomandați de
Institutul Wiesel, lipite oriunde i s-a părut autorului că se
încadrează.
Problema e că gândirea cenzorilor de la Institutul Elie Wiesel e
tributară curentului marxismului cultural, care își propune
deconstrucția unor întregi mentalități tradiționale, proprii
civilizației creștine europene, pe care o suspectează a fi sursa
prejudecăților, ce au făcut posibil Holocaustul. (Teza centrală a
corifeilor Școlii de la Frankfurt, Max Horkheimer și Theodor Adorno.)
Poate procurorii nu au habar de existența acestor curente politice, dar
nu au nicio tresărire când regurgitează pasaje de un partizanat evident,
care pun în discuție identitatea națională și credința creștină.
Așa ajunge să fie o vină într-un rechizitoriu penal „glorificarea
excesivă a trecutului istoric”. Statul român are un departament
intitulat „Cultul eroilor…”. Până unde ține glorificarea moderată a
trecutului și de unde începe glorificarea excesivă!? E o problemă
ridicată și de Administrația Prezidențială în contestarea legii Vexler
recent. Acolo s-a arătat că legea e deficitară în a defini noțiunea de
„cult” al persoanelor. Pentru că nu orice aserțiune laudativă se
califică la încadrarea de „cult”, care are o conotație religioasă,
vizează o devoțiune mistică intensă, de lungă durată, ritualizată. Nu
orice vorbă pozitivă spusă la o șuetă e parte dintr-un „cult”.
De exemplu: dacă spui unui vecin: „am o părere bună despre familia
Ionescu, sunt oameni excepționali…” Nu se cheamă că ai luat parte la
cultul Ioneștilor. O parte din presă a înțeles că nu se mai poate spune
nimic pozitiv despre unele personaje, nici măcar detalii adevărate.
Pentru că riști să intri la participarea la cultul lor.
Știm ce fel de societate își propun să obțină procurorii atunci când
anchetează hoți și bătăuși. O societate fără furturi și fără violență.
Dar ce-și propune o procuratură, care anchetează vorbe spuse „sub cupola
misticismului creștin ortodox”!? Înseamnă că dezideratul e
generalizarea ateismului, pentru că ateii nu sunt suspecți că ar putea
fi legionari și nu visează la „un om nou”. Partea cu mijloacele violente
nu se aplică de niciun fel discursul lui Călin Georgescu, nu există
nicio tentativă de a o proba în rechizitoriu. Deci ea nu e considerată
esențială în înșiruire, referirile la ortodoxie și trecutul glorificat
sunt luate ca suficiente.
Ironic, gânditorii Institutului Wiesel nu reproșează doar
glorificarea excesivă a trecutului. Dar și aprecierea că românii ar
putea avea statutul de victimă în prezent. Victimizarea pare un monopol
de neatins. Iar a identifica „inamici ai statului sub forma unor actori
statali externi” (exact cum au făcut instituțiile când au anulat
alegerile) e tratată ca o teorie nefondată, atunci când vine de la
suveraniști.
Că referirea la creștinism nu era întâmplătoare, o dovedește
repetarea ideii în mai multe locuri. „Ultranaționalismul populist” ni se
spune că are la bază „un nucleu mitic creștin”. (De unde poți deduce că
vindecarea de populism vine prin demitizare sau descreștinare.) Orice
noțiuni pozitive sunt respinse ca „disimulări” ale unor rele intenții,
pe care psihologii Institutului le știu mai bine.
Distincția esențială
Într-o rară tresărire de luciditate, referatul ne avertizează că
linia de demarcație e foarte fină între curentele nocive și cele
conservatoare, „nesupuse blamului generalizat”.
Dar revine repede la definițiile militante reproduse din bibliografia
livrată de institut, unde fascismul e un naționalism radical. Cât de
radical trebuie să fie naționalismul, ca să devină fascism, nu ni se
spune. În schimb, într-o nota de subsol explicativă vedem puse în
contrast două accepțiuni ale naționalismului. Exemplul pozitiv:
„Naționalismul modern, în Occident, se bazează pe
conceptele civile de naționalitate, derivând din procesele legale care
acordă drepturi permanente de cetățenie și stabilire pe teritoriul
statului, chiar și grupurilor religioase și etnice neasimilate din punct
de vedere cultural”.
Pe când exemplul negativ, clasat ca „ultra-naționalism” e descris ca o trăsătură fundamentală a fascismului:
„În contrast cu acest concept occidental și modern de
cetățenie, ultranaționalismul percepe ideea că acordarea unui simplu
pașaport sau însușirea limbii oficiale de către un imigrant ar fi motive
suficiente pentru ca acestuia să i se acorde naționalitatea țării de
adopție drept mecanicistă și lipsită de sens. În locul acestui concept
de cetățenie, ultra-naționalismul pune accentul pe un concept etnic,
organic sau integral de cetățenie (..)”
Avem aici apologia societăților multiculturale, rezultate prin
migrația în masă, fără integrarea și asimilarea noilor grupuri, care
funcționează ca federații sub umbrela statului gazdă. E o viziune
ideologică progresistă, globalistă, opusă celei organice. Statul organic
a fost teoretizat și de Mihai Eminescu, între alții. Acum aflăm despre
concepția lui că e principalul ingredient al fascismului.
Cine a mandatat Institutul Elie Wiesel să reinterpreteze Articolul 1 al Constituției României,
care descrie țara ca fiind un „stat național unitar”!? Pentru că aici
nu mai vorbim de un simplu dosar penal. Ci de o întreagă redefinire a
națiunii române, în spiritul unui ideal globalist, în care țările nu
sunt bazate decât pe cetățenie, nu și pe o identitate ento-culturală.
Dacă statul român își asumă ca oficial acest punct de vedere radical
de stânga, sub pretextul că ne apără de extrema dreaptă, înseamnă că
țara e condamnată să accepte o imigrație infinită. Și orice opoziție la
acest proces în desfășurare, cu efecte vizibile în toată Europa, va fi
tratată ca o poziție fascistă, ultra-naționalistă, pedepsită cu
pușcăria. (Culmea, vedem etalată această nouă doctrină neoficială a
statului tocmai în cazul lui Călin Georgescu, care nu s-a arătat
îngrijorat de fenomenul imigrației, spre deosebire de suveraniștii din
restul planetei.)
Când vine vorba de a defini legionarismul, Institutul Elie Wiesel
(citat cu evlavie de procuror) pune semnul egalității între respectiva
ideologie și creștinismul ortodox.
Cum elemente antisemite nu pot fi citate din ieșirile lui Călin
Georgescu, rezultă că acela nu e un ingredient indispensabil. Deci poate
fi încadrat la legionarism și doar în baza prezenței „misticismului
ortodoxist”. Autorii citați de experții institutului amintesc până și
detaliul că Zelea Codreanu alesese numele mișcării după o icoană văzută
în biserica închisorii Văcărești, reprezentându-l pe arhanghelul Mihail.
Care e relevanța unor asemenea remarci într-un dosar penal? Cinstirea
icoanelor e o practică importantă în cultul ortodox. Confundarea unei
credințe religioase cu o mișcare extremistă defunctă nu poate fi decât
îngrijorătoare pentru orice credincios din țară. Efectul de imagine nu
poate fi decât un câștig de simpatie electorală pentru Georgescu, dacă
va fi condamnat pentru predicile lui mistice, sub cuvânt că ele sunt
doar o punte spre legionarism.
Tot amenințător sună și citare în referat a mai multor spețe, în care
legea a fost aplicată tot mai abuziv prin alte țări. De pildă, ni se
amintește că într-o decizie CEDO din 2005, „Curtea a considerat
irelevant” că un neamț a săvârșit negaționismul într-un cadru privat,
într-o scrisoare, nu în fața unui public larg. Iarăși: Care e noima
invocării unor asemenea interpretări rău-voitoare ale noțiunii de
„spațiu public” în jurisprudența CEDO? Nu cumva tocmai obținerea
efectului de dresaj prin cultivarea unor reflexe, atunci când vine vorba
nu doar de convingeri politice, dar și de credințe religioase?
Prin rechizitoriu mai răzbat și ecouri ale dosarului uitat privind anularea alegerilor. Acela rămas fără probe.
Chiar dacă n-au apărut dovezile cu „actorul statal”, acuzatorul ține
să amintească audiența atinsă de Georgescu pe TikTok înainte de turul 1.
Și că un număr de 100 de influenceri, cu 8 milioane de urmăritori, au
fost supuși unei manipulări privind identitatea candidatului. (Păi ăștia
nu fuseseră ăia păcăliți de PNL!?) Aparent, sunt readuși în discuție doar ca să arate ce potențial pericol reprezintă inculpatul.
Alte idei interzise
Se poate spune că rechizitoriul face involuntar apologia mișcărilor
pe care încearcă să le combată. Pentru că le atribuie o sumedenie de
trăsături pozitive, citându-l pe Călin Georgescu și cu pasajele care nu
se referă la extrema dreaptă interbelică. Astfel, noțiuni ca
patriotismul, creștinismul și anti-comunismul sunt tratate la fel de
suspect ca discuțiile despre droguri și arme de foc surprinse între
traficanți.
Dacă iubirea de țară și sacrificiul suprem sunt idei problematice,
pentru că a vorbit de ele și Ion Gavrilă Ogoranu, atunci e problematic
și jurământul militar. Sute de mii de soldați au depus acel jurământ, în
care au promis să apere țara „chiar cu prețul vieții”. Au devenit și ei
suspecți de un fanatism similar cu al legionarilor!?
Tot greu de explicat e și citarea unei opinii despre soarta sutelor
de mii de soldați români luați prizonieri de sovietici după arestarea
mareșalului Antonescu la 23 august 1944. Înțeleg că se vrea obținerea
omului nou globalist, fără rădăcini (un altfel de „palingeneză”, cum
s-ar zice). Dar evocarea pierderilor armatei române nu poate fi trecută
în zona ilicită la pachet cu conducătorul ei din acea epocă. Sau poate
tocmai asta era și ideea.
Nici apelul la demnitate și credință nu e văzut cu ochi buni de
procurori, dacă e asociat cu un deținut politic de la Aiud, ca George
Manu, și el trecut la index.
Nici invocarea unor idei creștine de Ioan Ianolide nu e văzută cu ochi buni
De altfel, toți deținuții politici și luptătorii din munți din
perioada comunistă sunt priviți ca dușmani ai poporului și democrației,
prin lupa institutului Wiesel, asumată de procuror. Practic, dacă un
istoric al viitorului ar găsi acest document într-o arhivă, n-ar avea
niciun indiciu din multe pasaje dacă e scris în timpul comunismului sau
după. Nici n-ai putea să ghicești că a avut loc o revoluție
anti-comunistă undeva între cele două epoci. Mentalitatea a rămas
aceeași.
Acesta e ultimul episod din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”.
Și un episod de adio, sau măcar de la revedere. Simt că am intrat deja
într-o altă etapă istorică, foarte turbulentă. Iar legile și
instituțiile create cu metodă în ultimele două decenii vor fi tot mai
abuziv folosite, la adevăratul potențial, pentru a ține sub control
reacțiile la transformarea dramatică din societate.
Poate mai revin, sporadic, cu episoade pentru serialele de pe site,
de care îmi pare foarte rău că rămân neterminate. Sau cu câte un gând și
o glumă, dacă n-o să pot să mă abțin. Fluxul de știri comentate, pe
rețelele sociale, nu mai are cum să continue și nici nu cred că ajută.
Cine a înțeles, a înțeles deja, cine nu, nici n-o s-o facă. N-are rost
să-mi pierd timpul meu și-al vostru, să macin la moara de vorbe și
neuroni a internetului.
Atmosfera devine tot mai represivă. Se va putea vorbi tot mai puțin
despre subiecte esențiale. Și mi s-ar părea necinstit să mă limitez la
puzderia de fleacuri încă permise, doar ca să salvez aparențele noii
normalități.
Seria despre cenzură mai putea fi extinsă cu multe aspecte, cum ar fi:
- rolul jucat de corporații și rețelele sociale în instituirea unor
„termeni și condiții” proprii, mult peste prevederile legilor de la noi
sau din țările de origine;
- împletirea lor cu servicii secrete și mișcări politice;
- militarizarea propagandei și cenzurii, în vederea unor războaie neconvenționale;
- proiectele de ordonanțe privind reglementarea rețelelor sociale (una
rămasă de la guvernul Ciolacu, alta propusă de un parlamentar USR);
- directivele Uniunii Europene și ambiția Comisiei de a supra-cenzura rețelele americane și chineze;
- presiunea pentru eliminarea anonimității online – buletinul digital;
- noile softuri de supraveghere biometrică și cuplarea dosarului de
navigare cu aspecte din viața reală privind mișcarea și portofelul
electronic.
Sunt periculoase, dar cumva tehnice. Am preferat să rămân la fundația
lor, adică la filosofia ce a justificat instituirea cenzurii moderne.
Aceste considerații personale fiind zise, iată episodul propriu-zis:
despre putere
Îngrădirea libertății de gândire și exprimare e (în esență) o manifestare a puterii. Ea folosește amenințarea cu forța brută
a unor instituții, care îți pot răpi ani din viață (din viitor, prin
încarcerare) sau din trecut (prin amenzi, care te spoliază de roadele
muncii deja depuse). Scopul e păstrarea controlului asupra narațiunilor populare, convingerilor și mentalităților, toate fiind forme de „soft power”.
Deci tot un ingredient al forței, care determină inclusiv avantaje
economice, accesul privilegiat la resurse și controlul politic prin
influențarea votului.
Cu apariția internetului, care potențial dă o voce oricui, a devenit o
necesitate instituirea unei forme mai directe de cenzură.
Televiziunile, ziarele și editurile erau forme mai centralizate și
costisitoare, care puteau filtra economic mai drastic mesajele și
figurile de autoritate. Așa cum fac și universitățile, comparativ cu
cercetarea „dezordonată” pe cont propriu. Prioritățile de pe agenda
preocupărilor publicului și narațiunile erau mai ușor de construit și de
apărat. La fel și soluțiile la problemele de actualitate, partidele și
personajele livrate ca apte să gestioneze puterea politică.
Privită astfel, prigoana împotriva opiniilor disidente ne apare ca o folosire a unei forțe excedentare.
O putere strivitoare pretinde că se apără (și ne apără) de oameni
mărunți, marginali cu vederi diferite, care contrazic tot ce predică un
colos format din: școli, trusturi și stat, adică linia oficială. Clase
privilegiate și minorități bogate uzează de forță împotriva unor
persoane fără nicio putere reală, pentru a nu contamina cu idei greu de
contrazis masa mare a plebei. Lucru inedit, chiar pretind celor
guvernați să nu le observe puterea. Invers decât în
celebra poveste: nu ți se cere să zici că vezi hainele împăratului. Ci
să te prefaci că vezi doar curtenii mărunți, dar nu-l vezi pe împărat,
sau pe cei din spatele tronului. Pentru că orice altceva e teoria
conspirației.
Cenzura e un proiect de transformare din temelii a societății, prin tăierea legăturilor cu trecutul,
alterarea sentimentului identitar și de solidaritate colectivă. Începe
cu evacuarea extremelor, pentru care e ușor de obținut acceptul
majorității. Și continuă cu epurarea unor păreri populare, sub pretextul
întețirii luptei cu extremismul, care n-a dat rezultate de prima dată.
Dată fiind această pătrundere a maselor în arena internetului, cenzura nu mai privește doar intelectualii,
ca pe vremuri. Aceia s-ar mai putea strecura prin hățișul de nuanțe și
legi. E vizată temelia viguroasă a oricărei țări, omul simplu, bărbatul
din clasa muncitoare cu înclinații normale, care nu se califică în nicio
specie protejată. Pentru care nu se derulează programe dedicate. E
primul vizat de înlocuire. E perceput mai periculos decât filosofii, cu
glumele lui sănătoase, spuse pe șleau. Trebuie prevenită revolta pe care
ar putea să o exprime când realizează că i se ia țara de sub picioare.
rubrica fapt divers
Acele vremuri vin peste noi mai repede decât anticipam. Într-o fabrică din Maramureș, muncitorii români au fost bătuți de colegii nepalezi, aduși să-i înlocuiască. Cum ar spune primarul Londrei, pakistanezul Sadiq Khan, sunt inconveniente inerente
ale traiului în marile orașe. Programul de reeducare și autocenzură e
puțin în urmă la noi, față de docilitatea bunului occidental. Salariatul
civilizat nu vociferează când contabilii îl declară nerentabil pe
pământul lui. Corporatiștii se amăgesc crezând că schimbarea nu-i
privește pe ei și se va limita la pizza livrată mai prompt de servitori
exotici. Feministele vor avea și ele surpriza șocului cultural, puștimea
îl va simți la colțul străzii și în curtea școlii.
Dar prima victimă sunt mereu muncitorii de la baza piramidei, cu cea
mai mică putere de negociere. Apoi tinerii la început de drum, altă
categorie cu potențial recalcitrant, care constată că nu mai au aceleași
șanse la angajare, mutare pe cont propriu și întemeierea unei familii,
nici la perpetuarea speciei, șanse pe care le-au avut generațiile
anterioare. Nemulțumirea lor va fi prezentată ca frustrare irațională,
bună de persiflat de cei chivernisiți în umbra sistemului. Care vor
refuza să vadă că doar vina personală nu explică amploarea fenomenului
la scara unor continente.
Între timp, știrea a fost acoperită, ca prin farmec de o alta,
hiper-mediatizată. Un descreierat a vorbit urât unui livrator din
Bangladesh, cu care a încercat să se dea zmeu. Un polițist a fost de
față, ca în filme. Scena arestării prompte a ajuns tot norocos imediat
la influenceri, care și-au redescoperit brusc empatia congelată în
ultimii doi ani de orori în Gaza. Da, acele staruri de succes, care în
rest arată doar dispreț pentru săraci, s-au preocupat de blândul
muncitor bengalez agresat. Am mai precizat și cu alte ocazii: nu ne
luptăm cu străinii amărâți, care vin în Europa împinși de sărăcie.
Fiecare om în parte are drama lui, pe care o tratăm cu compasiune. Chiar
dacă înțelegem că relocarea în țările UE nu e o soluție realistă pentru
cele cinci miliarde de săraci ai planetei, care visează să-și schimbe
soarta cu un bilet de avion.
Nemulțumirea trebuie îndreptată spre politicienii, care au semnat
pentru contingentele importului de rezidenți, fără niciun fel de
consultare democratică. Decizia lor a fost politică și tot pe aceeași
cale se poate și anula. Nu e nevoie de nicio violență. Dacă problema ar
fi supusă unui referendum, punctul de vedere naționalist ar fi cel mai
popular, deci legitim. Gesturile deplasate ale unora cu minte mai
puțină, care vor să facă vizualizări pe TikTok sau cred că rezolvă ceva
cu violența, aduc doar deservicii. Și vor fi, dacă nu înscenate, măcar
folosite copios de o propagandă expertă în modelarea emoțiilor
colective, rodată pe multe meridiane. Tocmai cenzura
instituită pe teme de mare interes public, duce la răbufniri
necontrolate și prostești, în locul discutării civilizate a
argumentelor, amplorii fenomenului și implicațiilor deja cunoscute din
alte țări.
Probabil se vor aplica drastic prevederile legilor speciale, care
adaugă niște ani de închisoare pentru infracțiunile „motivate de ură”,
peste pedeapsa uzuală. Care în alte cazuri ar fi fost stinse eventual cu
o amendă, dacă mai ajungeau să fie cercetate. Categoric, comportamentul
violent și lipsit de omenie trebuie descurajat. Dar nu poți să nu
observi că statele globalizate tratează cu dublă măsură unele
infracțiuni cu substrat politic, selectate din noianul de crime,
furturi, violuri, tâlhării și fraude. Acelea nu se presupune că ar avea
vreun dram de ură în spate.
Crimele împotriva diversității sunt tratate prioritar și cu o
duritatea altă dată rezervată actelor de trădare de țară. Pentru că
proiectul diversității e considerat fundamental și practic a înlocuit
construcția și apărarea statului național. Neoficial, e ceva similar
principiului din spatele noțiunii de ultraj: același tip de fapte devin
mult mai grave, dacă vizează un polițist sau o figură de autoritate.
Privilegiul a fost extins de la câteva minorități vechi, care au primit
legi speciale, la noile contingente abia sosite, care trebuie integrate
cu toate eforturile și sacrificiile națiunii gazdă.
E de notorietate că polițiile și justițiile din mai multe țări, cum
ar fi cea britanică, germană sau nordică acționează programatic cu
asemenea dublă măsură. Uneori violuri și crime sunt tratate cu clemență
ca bazate pe necunoașterea culturii locale. În Marea Britanie a fost un
mare scandal după mușamalizarea unor întregi rețele de exploatare sexuală, din motive de corectitudine politică. Dubla măsură
nu e înscrisă explicit în nicio lege. Dar, în practică, unele
statistici privind criminalitatea nu se mai comunică, sau încetează a
mai fi colectate. În unele zone din America furturile din magazine sub un anumit plafon nu mai sunt anchetate.
Iar apoi e dubla măsură a mediatizării. Iarăși, nu e ceva care să se
găsească înscris explicit în vreo lege. Dar toată lumea știe că un set
de infracțiuni sunt mascate mediatic, pentru a nu genera o reacție
publică, în numele unui interes superior. În timp ce altele sunt
supra-mediatizate tocmai pentru a genera acea reacție de emoție, revoltă
și luare de atitudine de la celebrități. O palmă și o înjurătură în
trafic prind ora de știri în funcție de cine o dă și cine o încasează. E
o parte dintr-un program de inginerie socială, de negăsit în textul
legilor, dar cu impact manipulativ mai mare. Practica ei trebuie
consemnată alături de comentariul pe textul sec al legilor.
Dacă țăranii români se poartă nemilos sau indiferent cu caii de la
Letea sau orășenii cu câinii maidanezi, devine un scandal internațional,
se implică ONG-uri și vedete. Oricum, la noi, omul a devenit o specie
mai puțin protejată decât ursul. E așteptat să își părăsească satele de
munte sau stațiunile turistice în favoarea sălbăticiunilor, iar orașele
și șoselele să dispară acoperite de pădurile preistorice. Dacă
incidentul lebedelor din Viena poate fi atribuit după cetățenie tot
românilor, și acela poate fi răs-povestit ani la rândul.
Abordarea se schimbă, dacă pocinogul e făcut de vietnamezii din
Timișoara, angajați de fostul ComTim (între timp americano-chinez),
filmați când vânau popândăi.
Sau atunci când pakistanezii sunt filmați atacând cu bâte lebedele de
pe râul Argeș. De această dată, dragostea pentru animale dispare brusc
la vedete, odată cu simularea revoltei. De fapt, subiectul revoltei
progresiste devine cu totul altul: chiar prezentarea cazului. Site-ul
Gândul o titrează scandalizat sub titlul: „George Simion a distribuit o filmare cu pakistanezi care prind lebede”.
„Nașul” care nu s-a dat la televizor
În timp ce se dezbătea legea Vexler, o știre pricăjită se strecura în
câteva ziare. DIICOT (a luat o pauză de la vânat „legionari” pe
internet și) a făcut descinderi la două cele mai mari clanuri interlope
din București, clanul cămătarilor și al sportivilor. Din relatarea
ziarului Gândul, „un om de afaceri israelian”, Wexler Lior, (simplă coincidență de nume) a ajuns să controleze cele mai temute clanuri
din Capitală împreună cu o femeie, căreia i se dă cu toată discreția
numele: Andreea D. Prezentarea e politicoasă, investitorul în săli de
păcănele și gealați recuperatori e introdus onorabil ca „om de afaceri”.
Mă mir că nu i-au zis filantrop.
Dar subiectul s-a stins imediat, fără să facă măcar un titlu, pierdut
între amănuntele unui paragraf. Ar fi fost fascinant să aflăm povestea
asta demnă de Bonnie și Clyde. Cum a reușit un „om de afaceri” să
controleze între 2017 și 2022 o felie importantă a mafiei locale, după
cum reiese din comunicatul instituției, fără să stârnească interesul
gazetarilor? Nici măcar povestea potențial picantă a acelei femei
stăpână pe clanuri n-a făcut curioase feministele. Aceiași ziariști au
transformat interlopii în staruri mondene, sub pretextul că publicul e
interesat. „Poponeț”, un băiat de bani gata, a scris și o carte despre
Nuțu Cămătaru, rapid devenită film. Sugestiv intitulat: „Îmblânzitor de lei și fraieri”. Botezul prezidențial făcut unui plod al lui Bercea Mondialu a făcut senzație pe televiziuni.
Te-ai fi gândit că și povestea cuiva, care se descurcă așa bine
într-o țară străină, încât le devine patron cămătarilor, ar putea face
audiență. E un fel de „Nașul”, nu? Dar celebritatea i-a fost negată de
presa insensibilă la povești de succes. Firele ar fi putut fi chiar
pasionante, mai ales că fenomenul dependenței de jocuri de noroc a
devenit unul societal. Doar de pe un site despre gambling aflăm că
Wexler Lior a fost inventat și adus în România de un compatriot de și mai mare calibru: Teddy Sagi,
magnat cu o avere de 7,3 miliarde de dolari. (Aparent, Wexler a căzut
în dizgrație tocmai pentru că l-a dezamăgit. Nu se știe dacă e căutat
sau dacă se mai pune problema extrădării.)
Nici Teddy Sagi
nu a stârnit curiozitatea presei noastre, deși e un personaj
spectaculos, căsătorit cu o fostă Miss Israel, cu care are 6 copii. În
țara natală a fost condamnat în 1996 la închisoare pentru fraudă și dare
de mită. Și tot acolo a cumpărat un apartament de lux de la fostul
premier Ehud Barak, prietenul apropiat al lui Jeffrey
Epstein. Cu puțini ani în urmă, ajunsese al patrulea cel mai bogat
afacerist din Israel În România, e foarte implicat nu doar în industria
jocurilor de noroc, dar și în imobiliare. A deținut clădiri de birouri
în București, zone scumpe ca: Magheru, Pipera, vile în Dorobanți și
terenuri în Popești Leordeni și Dobroești. Deține și celebra piață
Camden, un obiectiv turistic de notorietate al Londrei, evaluată la
peste 1,5 miliarde de euro.
Topul miliardarilor îmbogățiți din cazinouri e dominat de văduva lui Sheldon Adelson, cu marile afaceri din Las Vegas. Miriam Adelson
și fiii au 32 de miliarde de dolari, din care reușesc să fie sponsorul
numărul 1 al lui Donald Trump. Cu 5 milioane, ea se regăsește pe locul
secund și în topul donatorilor către AIPAC, care domină copios politica americană bipartizană și e principalul sponsor al republicanilor în alegerile parlamentare.
Leonid Radvinsky, patronul OnlyFans, a surclasat-o pe Miriam Adelson, donând 11 milioane de dolari către AIPAC,
împreună cu partenera lui. Astfel, cea mai importantă instituție de
lobby etnic de pe glob a ajuns să fie sponsorizată din pornografia soft,
a româncelor și ucrainencelor care fac videochat, din păcănele și
cazinouri. E o imagine grăitoare pentru o societate condusă pornocratic
prin exploatarea viciilor și ratării tineretului de ambele sexe. Modelul
e prezentat ca alternativă liberală la învechita familie tradițională.
Și ne arată că de la știrile mărunte cu infractori la marea politică nu e
decât un pas.
Dar să lăsăm registrul faptului divers și să revenim la discuții mai serioase.
monopolul politic
Partidul comunist pretindea pentru sine monopolul implicării în
politică și al reprezentării tuturor. Pe alte subiecte și în jurul unor
hobby-uri, n-aveai decât să vorbești oricât și să te asociezi cu alții.
Și ce e politica? În esență, discuția despre cine să
dețină puterea și cum s-o folosească. Atunci când restrângi dreptul de a
pune în discuție puterea, iei și dreptul de a te amesteca în politică
în general.
Tot o depolitizare e și consumerismul, limitarea
orizontului la bunuri materiale. Reflexivitatea dispare împreună cu
capacitatea de a discerne probleme de anvergură, altfel decât sunt ele
livrate gata mestecate de fluxurile de știri. Sentimentul devenirii
poate fi pierdut prin fel și fel de droguri, pe care capitalismul ți le
oferă din belșug: cumpărături, seriale, vacanțe pe glob, mondenități,
jocuri video, pornografie, jocuri de noroc, mașini, case, gadgeturi,
rețete de gătit și de îmbogățit.
Politica bazată pe marketing electoral, nu pe
convingeri și trăiri profunde, e tot un produs de consum. Politicienii
sunt livrați de strategi ca restul vedetelor, împachetați în zâmbete și
sloganuri publicitare. Totul, într-o costisitoare producție TV non-stop,
întreruptă doar de reclamele la medicamente pentru prostată și
balonare. Pentru omul guvernat de maț și patimi nu există politică,
decât ca scandal între două orientări derizorii. Cât e sătul, e
inofensiv pentru sistem. Cenzura unor idei nu-l deranjează, pentru că
scandalul poate rămâne palpitant între echipe și pe alte subiecte.
Suveranismul poate fi livrat și el la fel ca
liberalismul și ecologismul. N-ai decât să ieși în piață să fluturi
stegulețe tricolore. Dar Doamne ferește să te atingi de teme tabu, că o
să afli pe cine nu ai voie să critici. Un suveranism care nu-și propune
recuperarea libertății cuvântului e amăgitor, și cam asta avem. O masă
mare de consumatori, care au început să bombăne la adresa politrucilor
vechi și li s-au oferit unii noi. Curentul se bazează pe teoria răului
mai mic: ceilalți sunt mai răi. Și cam atât.
Dacă m-ar interesa acest gen de suveranism, ar trebui să fiu
optimist. Victoria e foarte aproape. Criza crește nemulțumiții
pragmatici, coaliția pro-europeană pierde din suporteri de la o
săptămână la alta. Iar prăbușirea ei e previzibilă. Dar ce mare victorie
ar fi o schimbare de grupări și permutări? Ceva de genul: vine o
coaliție PSD-AUR, în loc de PSD-PNL-USR, schimbă niște taxe, fac ceva
gesturi simbolice și cam atât… O astfel de victorie mă deprimă mai mult
decât o înfrângere pasageră.
Odată capturat terenul, discuția despre suveranitate s-a încheiat și a
devenit una despre vedetele plasate în vitrina curentului. Îți place
sau nu-ți place de X, de Y și de Z. Dacă te implici, nu faci decât să ai
rolul de majoretă în galeria câte unui salvator de acest tip, cu acces
la resursele media. Faci voluntariat pentru el, nu pentru o cauză,
întrucât publicul e opac la idei și pasionat exclusiv de persoane. Pe
care le detestă sau le adoră cu patimă, după caz. Iar în funcție de
asta, te va aprecia sau antipatiza și pe tine.
întoarcerea ideilor
După primul deceniu în libertate, în care au dezbătut haotic toate deodată, românii au obosit. Și s-au predat cu totul în fața puterii Occidentului:
putere de seducție, putere economică, bogăție de invidiat, producție
culturală sub toate formele – mode, cărți, filme, doctrine, cursuri.
Orice argument a pălit și orice discuție de idei a încetat în fața
acestei măreții fără egal. Orice ni s-a cerut, am făcut pentru că așa ni
s-a cerut. Și cine eram noi să contrazicem pe cineva așa de puternic?
care promitea să ne primească alături, să ne împărtășim din bogăția și
măreția lui?
Treptat, a devenit limpede că decidenții noștri nu mai decideau nimic. Că puterea era în altă parte
și conducătorii, pe care ni-i alegeam (când ni se dădea voie să-i
alegem) sunt doar niște executanți. Sunt convinși de asta și
suveraniștii, care deplâng situația, și federaliștii „pro-europeni”,
care o consideră un lucru bun. Acum că Occidentul e într-o degradare
accelerată, ce nu mai poate fi ascunsă, principiile s-ar putea întoarce.
Măcar discuția despre ele.
Dar, ghinion, nu mai e nicio țară pentru oameni liberi.
Vestul a devenit exportator de cenzură, ridicată la rang de principiu
definitor, și de mijloace tot mai sofisticate de supraveghere. China e
demult cu un pas în viitorul distopic, cum e și în producția de
electronice. Rusia nu e foarte departe de tirania care a fost din
totdeauna.
Cu datele culese de dispozitivele de care suntem dependenți de bună voie și o putere de calcul fără egal, devine posibilă gestionarea puterii absolute
de grupuri disproporționat de mici. Inteligența artificială amenință să
stăpânească nu doar viitorul, ci și trecutul. Să înlocuiască
bibliotecile, arhivele ziarelor, orice dovadă că un lucru s-a întâmplat
într-un fel sau altul. Și să elimine astfel memoria și capacitatea de a
gândi pe cont propriu.
Orice discuție politică în România de azi e o discuție despre
străinătate, despre ce se decide pentru noi la Bruxelles sau Washington.
Ea ar fi cu neputință, dacă s-ar aplica principiul că orice părere
defavorabilă unui străin echivalează cu xenofobia. Vestul, care ne-a dat
corectitudinea politică, e acum răvășit de dileme identitare, despre
rasism și statul național. Asta când nu vorbește direct de război
mondial, în care am fi aruncați, din inerție pe post de sateliți. Toate
aceste discuții deloc civilizate, despre identitate, sânge și pământ
înlocuiesc vechile dispute despre stânga și dreapta. Lumea
euro-atlantică e în prag de război civil, pentru că utopia babiloniană
nu funcționează. Prin urmare nu putem menține restricțiile de dezbatere
importate de la occidentali, din alte vremuri, dacă vrem să fim
contemporani cu discuțiile lor de azi, nu din anii 90.
teoria cu Soros
În „Raportul de monitorizare a antisemitismului și negării Holocaustului” pe anul 2025, al Institutului Elie Wiesel, numele lui George Soros
e pomenit de 40 de ori într-un text de 160 de pagini. E drept, cu toată
familia lui lexicală, care a dat simboluri și substantive comune ca
„soroșismul” și „soroșiștii”. Totuși, abundent, pentru o cercetare, care
nu se ocupa de studiul burselor. Unele publicații și pagini ale unor
persoane fizice apar într-un tabel al infamiei cu mențiuni asupra
specificului. În acea rubrică, la unii, vina e notată sec: „conspirații
anti Soros”.
Presupun că e o prescurtare pentru „teorii ale conspirației”. Adică
respectivii vehiculează teorii despre celebrul pensionar nonagenar, nu
conspiră ei propriu-zis împotriva lui. Lăsând gluma deoparte, îți pui
problema care e versiunea oficială asupra subiectului Soros, ca să știm
și să nu ne mai abatem de la ea. Știm cu certitudine că George Soros
totuși există, sunt imagini cu el și relatări în presa „serioasă”.
(Mereu am o strângere de inimă când scriu despre el, pentru că nu se
știe dacă mai e în viață, când o să ajungeți să citiți. Dar la ora
scrierii, trăia.) Deci nu e monstrul din Loch Ness sau ET,
extraterestrul.
Poate versiunea e că există, dar nu are influență. Iarăși, sunt surse mainstream abundente, care atestă că a fost cel mai mare sponsor
individual pentru Partidul Democrat American și pentru candidații
Obama, Clinton, Biden și Kamala. Există la fel cum există și alți domni
generoși cu aceeași preocupare, ca: Michael Bloomberg, Sam Bankman
Fried, Larry Ellison, Peter Thiel, Stephen Schwartzman, Dustin Moscovitz
și alții. (Unii au schimbat barca între timp cu iscusință.) La fel cum
și în tabăra republicană există moguli de calibru: familia lui Miriam
Adelson, Elon Musk, familia Koch, Paul Singer, Marc Andreesen, Ben
Horowitz și alții.
Tot documentate suficient de surse mainstream sunt și vastitatea
rețelei de ONG-uri, de politicieni și consilieri formați sau susținuți
de Fundația pentru o Societate Deschisă. Recent a fost confirmată și
susținerea rețelei nu din filantropie, ci din contribuții de 270 milioane de dolari ale statului american,
prin USAID. Deci un program de stat, față de care alte state au luat
măsuri defensive, care la rândul lor au fost urmate de mari presiuni
diplomatice și mediatice. Statul american nu putea investi în ceva care
nu există aievea, nici Ungaria, Rusia, Brazilia, Georgia și altele nu
puteau reacționa față de ceva fictiv. Iar dacă o făceau, nimeni nu s-ar
fi opus cu atâta îndârjire.
Copilăria lui George Soros a fost marcată de persecuțiile
anti-evreiești din timpul holocaustului. Familia lui a făcut rost de
acte false, care să îi ascundă originile și să evite deportarea din
Budapesta natală. Potrivit propriilor amintiri depănate într-un interviu
(pentru emisiunea „60 de minute”), la 14 ani a ajuns între cei care
colaborau mai mult sau mai puțin cu autoritățile naziste. A fost pus să
împartă fluturașii cu ordinele de deportare sau confiscare pentru alți
evrei, care nu se putuseră strecura astfel prin birocrație. Desigur, era
doar un copil și nu poate fi acuzat de acel hazard al destinului.
Totuși, devine absolut ironic că un institut de comemorare a
holocaustului ajunge să aibă ca prioritate protejarea imaginii unui
miliardar controversat. Suferința generațiilor trecute e folosită fără
scrupule pentru o agendă politică și de menținere a influenței. În timp
ce un genocid în plină desfășurare în prezent e ignorat ca irelevant,
prestigiul simbolic al unui genocid din secolul trecut e invocat ca
pretext pentru a apăra un oligarh de vociferările unor săraci.
În zona de nucleu a imperiului american, discuțiile incorecte politic
despre influența covârșitoare a AIPAC în politică au devenit
mainstream. Se vorbește tot mai deschis despre costul războaielor de pe
alte continente și influența lobby-ului etnic în declanșarea și
prelungirea lor. Păstrând interdicțiile asupra subiectelor tabu,
periferia geopolitică a imperiului american, din care facem și noi
parte, nu doar că nu ia parte la decizii. Dar nu e parte nici la
discuțiile tot mai vii de peste ocean. Aculturația – importul cultural –
e selectivă, doar pentru programul tipic al stângii americane.
Sfârșitul capitalismului
Deși numele lui Larry Fink, care conduce Blackrock, e
mult mai puțin cunoscut la noi, puterea lui e incomparabil mai mare. Și
el are o agendă similară, mărturisită public, de promovare a
politicilor privind diversitatea, „egalitatea” și ecologismul la scara
economiei. Dimensiunile colosale la care a ajuns trustul său pun
probleme de natură sistemică.
O jumătate de secol, viețile românilor au fost întoarse pe dos
încercând să ajungă la societatea comunistă. Trei decenii au fost
bulversate în numele tranziției la capitalism. Iar la capătul acestor
eforturi dureroase s-ar putea să ne trezim că nici una nici alta nu mai
există și cele două sisteme au fuzionat într-o formă de
capitalism administrat privat, dar centralizat în stilul unei economii
monopoliste planificate. Tehnologia de calcul și concentrarea economică
permit încă o încercare a acestei ambiții fără limite, de a controla
toată tabla de Monopoly.
Capitalismul, așa cum ni-l imaginam, s-ar putea să fi dispărut
demult, dacă a existat vreodată. Discuțiile despre liberalism și
socialism, eficiență și competiție pălesc în fața realității că banii statelor naționale
sunt generați din nimic de bănci particulare. Finanțele au ajuns un
univers paralel, un cazinou decuplat de soarta celor care trudesc o
viață pentru micile lor economii și modestele lor averi. E o realitate
puțin înțeleasă, dar ale cărei contradicții (cum ar fi spus Marx) abia
mai sunt ținute sub capac, într-o planetă supra-îndatorată la cote
amețitoare. Chiar dacă discuțiile în privința celor care dețin datoria
sunt incomode, ele se anunță inevitabile.
Blackrock reprezintă o parte din ce am numit „Imperiul Offshore”, o
structură de putere financiară delocalizată, care acționează din
interiorul unor state clasice, naționale, dar deseori prin vehicule
înregistrate în paradisuri fiscale insulare, în alte jurisdicții. Ele
fac parte dintr-un amplu proces de restructurare a statelor naționale,
de globalizare și de schimbare a arhitecturii financiar-monetare.
Un tablou sintetic cu privire la „teoria conspirației” legată de
Blackrock puteți avea urmărind acest documentar de 50 de minute,
realizat de Ian Carroll, unul din investigatorii noului val din social media. Primele trei fonduri de investiții, Blackrock, Vanguard și State Street,
(care au legături de vase comunicante între ele) au investiții de 5
trilioane de dolari doar în primele 100 de companii financiare de pe
bursa americană. O sumă care reprezintă 42% din acțiunile acelor
trusturi. În elita de 25% din top 100 instituții financiare, cele trei
fonduri controlează 83% din acțiuni.
La rândul lor, aceste instituții financiare din top dețin pachete de control în companiile care domină piețele în orice segment al economiei reale:
comerț, industria alimentară, media, tehnologie, bunuri de larg consum.
Fondurile de investiții ca Blackrock acționează ca administratori ai
acțiunilor la companiile cunoscute de toată lumea, nu proprietari. Dar
folosesc aproape exclusiv drepturile de vot în adunările generale ale
acționarilor și pentru numirea conducerilor executive. Ceea ce înseamnă o
influență copleșitoare.
În absența unei competiții reale între brandurile cu același
acționariat, acest gen de administrare se apropie foarte mult de
situația unei economii de stat, în care Partidul nu deține efectiv
fabricile, care nominal sunt ale poporului. Dar le administrează și
numește conducerile întreprinderilor ca și cum ar fi acționarul
principal. Tehnic, datoriile sunt inter-generaționale. Fondurile de
pensii dețin cea mai mare parte din acțiuni și din titlurile de stat,
fiind acumulări ale generațiilor mature, ce vor trebui returnate de
generațiile care vin din urmă. (Desigur, distribuția lor nu e una
egală.) Dar de administrarea lor se ocupă instituțiile financiare, care
folosesc acele active și pentru a genera credit, implicit un ecosistem
monetar paralel.
Acest sistem economic cu o concentrare monopolistă e cel mai bine
situat pentru folosirea noilor tehnologii în propriul avantaj. De
altfel, „calculatorul” numit ALADIN, de fapt o infrastructură
sofisticată prin care Blackrock gestionează acțiunile sale și ale altor
clienți de mare calibru, e arma sa secretă. Și poate fi considerată o
primă implementare a inteligenței artificiale în gestionarea
tranzacțiilor de burse.
Extinderea inteligenței artificiale în alte ramuri ale economiei și
infrastructura de control electronic sunt alte ingrediente ale unui
viitor distopic. Diviziunea între privat și stat e deja discutabilă.
Blackrock acționează ca sfătuitor pentru Rezerva Federală în
intervențiile în „piață” ale băncii centrale americane în valoare de
trilioane de dolari, cu efect direct asupra masei monetare. Serviciile
secrete își externalizează și ele supravegherea populației către agenți
privați ca Palantir, care a primit 113 miliarde de dolari în contracte de stat de la revenirea lui Donald Trump.
lebăda neagră Epstein
În acest peisaj tot mai plin de îngrădiri, ironic, surpriza a venit
de la un scandal sexual tenebros cu servicii secrete. La șase ani de la
presupusa sinucidere a lui Jeffrey Epstein, fantoma lui
ar putea să contribuie decisiv la prăbușirea de credibilitate a
președinției lui Donald Trump. O parte tot mai consistentă a fostului
său nucleu de simpatizanți se întoarce împotriva lui, după ce acesta a
folosit cazul în campania electorală precedentă ca să promită dezvăluiri
împotriva rivalilor democrați. Iar odată revenit la Casa Albă a
preferat să își piardă electoratul pentru a ascunde la modul grosolan
datele din dosar.
Povestea e pe cale să se transforme dintr-una infracțională și de
corupție, într-o contestare a întregului sistem bi-partizan, din partea
unei noi generații. Una care cere o recuperare autentică de suveranitate
pentru America însăși. Pentru că absența ei e dovedită de incapacitatea
politicienilor, presei dominante, justiției și serviciilor secrete de a
rezolva satisfăcător un caz de mare interes public.
Cacealmaua reprezentată de pantomima suveranistă a lui Donald Trump
se destramă văzând cu ochii în fața acestui scandal și a slugărniciei
jenante pe care o etalează la întâlnirile cu Netanyahu. De cealaltă
parte, baza morală arogată de democrați e arătată și ea ca falimentară
de genocidul din Gaza, unde s-au dovedit fățarnice toate preocupările
lor pentru „drepturile omului”, victime, soarta femeilor sau copiilor.
Ambele partide sunt devoalata ca imorale, păpușate de forțe externe prin
fire nevăzute. Ce se va ridica pe aceste ruine sordide e deocamdată
imprevizibil. Dar va avea ecou și în „coloniile” americane, unde
controversa e mai puțin urmărită. De eliberarea Americii depind și
politicile aplicate pe alte continente în viitor. Din nou, a nu putea
lua parte pe deplin la o conversație globală, care la prima vedere nu
ne-ar privi, e o restrângere a participării noastre la politica
prezentului.
În România, scandalul a fost consemnat de presa mare aproape exclusiv
prin traduceri firave din presa mainstream americană. Adică i-au lipsit
aspectele cele mai semnificative, întrucât cercetarea cea mai
importantă a fost făcută în media alternativă, de amatori pasionați, mai
onești și mai competenți decât cei din televiziuni și ziare. Per
ansamblu, e vorba de o rețea de șantaj și corupere benevolă folosind
servicii sexuale cu minore și prostituate adulte. Filmările clandestine
realizate de Epstein în numeroasele sale proprietăți din Statele Unite
și Europa au fost confiscate de FBI. Dar, spre deosebire de alte anchete
similare, nu a fost dezvăluit publicului cine erau clienții vinovați de
pedofilie. Cineva e acuzat de proxenetism și trafic de carne vie, fără
să se ia urma beneficiarilor acelor servicii.
Multe nume au fost deduse din listele de zbor pe cele două insule
private deținute de Jeffrey Epstein. Dar ele indică mai mult existența
unor legături, decât fapte certe. Politicieni ca Bill Clinton și Donald
Trump figurează între prietenii cei mai apropiați. Dar cercul e extins
la directori de bănci și corporații, universitari, vedetele de cinema și
TV. Interesul rețelei părea mai mare pentru milionari gen Bill Gates și
Elon Musk, care sponsorizează politicieni, decât pentru politicieni,
care sunt deja controlați prin bugetele de campanie.
Astfel se explică implicarea celor mai mari bănci,
care au plătit împreună sume uriașe – calculate de unii la 800 de
milioane de dolari, iar de surse mainstream la cel puțin 590 de
milioane, plătite mai ales celor circa 250 de victime, care au semnat
contracte de confidențialitate. JP Morgan a semnat un contract de daune de 290 milioane de dolari victimelor și 75 milioane autorităților din Insulele Virgine Americane. Deutsche Bank
a suportat 150 de milioane de dolari amendă de la statul american
pentru neregulile de raportare în acest scandal și 75 de milioane
într-un acord cu victimele.
O sinteză a scandalului e făcută de Ryan Dawson, care a studiat cazul de mai mulți ani în cele mai fine detalii.
Scuza unor magnați pentru conexiunea cu Jeffrey Epstein e că i-ar fi
ajutat să evite plata unor taxe prin „optimizări” în paradisuri fiscale.
Biografii lui din presa alternativă se îndoiesc că Epstein avea
competențele necesare pentru astfel de consultanță. Care presupune
efortul unor întregi departamente de experți contabili și juriști
specializați în legislațiile mai multor teritorii. Mult mai probabil,
acest autodidact cu școală neterminată funcționa ca placă turnantă
pentru accesul la finanțatori și decidenți din politică, intrarea
într-un club select în care regulile nu mai contează. Dar trecerea lui
pe la Bear Sterns și parteneriatele cu JP Morgan și Deutsche Bank îl pun
într-o poziție de „insider” și în criza financiară din 2008.
Miezul scandalului sunt legăturile lui cu serviciile secrete
israeliene.
Desigur, apartenența la astfel de structuri nu se poate
dovedi niciodată fără echivoc. Dar indiciile sunt numeroase. Ehud Barak, fost premier în Israel, l-a vizitat pe Jeffrey Epstein de peste 30 de ori
într-un interval de patru ani, mult după prima condamnare. Cu cât
cercetezi mai mult cazul, impresia e că Epstein nu era creierul
operațiunii, ci moștenise o rețea de șantaj și influență mult anterioară
lui. Recent, au fost divulgate câteva de mii de e-mail-uri, care conțin
și corespondența lui Epstein cu fostul premier.
Discuțiile se învârteau în jurul unor firme avansate în tehnologii de
urmărire, specifice serviciilor secrete. Cei doi vorbesc și despre
cooptarea cu Peter Thiel, fondatorul Palantir cu fonduri de la CIA.
În 2008, Jeffrey Epstein a ajuns la un acord de recunoaștere a faptelor cu FBI, negociat de avocatul Alan Dershowitz.
Negocierea s-a purtat cu Epstein în Israel, ca în cazul unor schimburi
de spioni. Blândețea sentinței e neobișnuită pentru un dosar greu de sex
cu minori, cu 40 de depoziții împotriva lui de la victime. Inculpatul a
acceptat să se întoarcă în America pentru a suporta o pedeapsă cu
închisoarea de 18 luni pentru prostituție și sex cu minori. Detenția a
fost ispășită într-un mod caraghios sau sfidător, depinde cum privești.
Deținutul avea o celulă privată cu toate facilitățile, din care putea lipsi 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână, păzit de angajați proprii. Practic, venea doar să doarmă la pușcărie.
Principalul lui finanțator în primii ani a fost Les Wexner,
patronul mărcii de lenjerie Victoria’s Secret, care are sub contract
cele mai spectaculoase top modele. Pe lângă salarii generoase, acesta îi
dăruise lui Epstein o vilă somptuoasă de 77 milioane de dolari. Wexner e
și fondatorul Mega Group,
un club de lobby care reunea cei mai mari milionari interesați să
susțină cauze evreiești și statul Israel, inclusiv prin intermediul
AIPAC. Partenera de viață și afaceri a lui Epstein, Ghislaine Maxwell, condamnată pentru proxenetism, era fiica lui Robert Maxwell, un notoriu agent Mossad, conectat la MI5 și KGB.
Jeffrey Epstein și Ghislaine Maxwell au fost descriși ca agenți secreți israelieni încă din anii 80 de Ari Ben Menashe,
fost angajat al spionajului militar din Israel și condamnat pentru
trafic de arme. Dezvăluirea e negată de fostul premier Naftali Bennet.
Când „conspiraționiștii” spun că „Jeffrey Epstein nu s-a sinucis”…
teoria nu e doar că a fost ucis în arest. Ci că ar fi putut fi extras
viu și nevătămat printr-o înscenare de proporții. E o speculație pentru
care nu există dovezi, doar multe circumstanțe bizare. Între ele, și
coincidența că procurorul general, al celui de-al doilea dosar a fost
William Barr. Tatăl lui, Donald Barr, a fost cel care i-a oferit lui
Epstein primul job, ca profesor, fără studiile necesare. Același
director de liceu scrisese în 1973 o carte SF, „Relații spațiale”.
În carte, lumea e condusă de o elită oligarhică restrânsă a
extratereștrilor, care răpesc oameni pentru a-i folosi ca jucării
sexuale și sclavi, cu care își alungă plictiseala.
După revenirea la Casa Albă, Trump a făcut un show din oferirea unor
dosare pe subiect unor influenceri favorabili. În ele nu se găsea nimic
de substanță. Înlocuitoarea lui Barr în fruntea Procuraturii, Pam Bondi,
a spus la televizor că are lista clienților lui Epstein la ea pe birou.
La scurt timp, dosarul a fost declarat clasat, lista inexistentă, cu
tot cu faptele. Și Trump s-a declarat agasat că subiectul mai revine.
Americanii au reacționat furios la o astfel de mușamalizare fără
rușine. Dar rămâne de văzut dacă mișcarea populară pentru adevăr se va
stinge, epuizată de alte distracții. Sau e doar începutul unui val, care
să măture un întreg stabiliment putred. Precedentele mișcări civice,
pornite dinspre stânga, pentru justiție economică (Occupy Wall Street) sau dinspre dreapta, pentru libertate economică (Tea Party), au fost deturnate și au sucombat fără efect. Rămâne de văzut dacă noua generație va reuși mai mult.
„Credința, nădejdea și dragostea”
Cam așa se prezintă imaginea contextului extern. Nu foarte
încurajator, cum e și cel intern, descris în această serie. Totuși nu aș
vrea să închei într-o notă atât de pesimistă. E și unul din motivele
care mă îndeamnă spre o tăcere mai prelungită. Simt că, încercând să fiu
realist și sincer, aș transmite și o senzație defetistă. Poate
soluțiile există și nu le văd eu.
Recuperarea libertății de a discuta fără inhibiții temele prezentului
și trecutului e o condiție minimală pentru a putea vorbi de viitor.
Momentan, văd în regres această libertate. Dar poate viitorul vine
năvalnic, prin generații noi, prin condiții neașteptate, pe care nici nu
le percepem. Cei foarte tineri de acum par superficiali, cinici,
materialiști și mai dezinteresați ca niciodată de idealuri, de adevăr și
de libertate. Dar tot în ei e și respingerea instinctivă a ipocriziei.
Poate nu îi preocupă adevărurile mari, dar vor lăsa să țâșnească
nonșalant adevărurile mici și incomode.
Spațiul public nu trebuie abandonat, dar poate există și alte căi de a
lupta pentru el, la care încă nu ne-am gândit. Există, desigur, soluția
de care vorbea Nicu Steinhardt, a evadării prin credință, din orice
carceră fizică sau mentală. Însă ea trebuie să iradieze și în lumea
aceasta, să devină vizibilă prin manifestarea binelui și frumosului.
Cuvântul liber, pentru care luptăm, trebuie să devină ziditor, nu o
vorbă trecătoare. Pentru asta e nevoie de temeinicie, de profunzimea pe
care ți-o dă distanța față de zarva cotidiană.
Cea mai perfidă răstălmăcire a realității din partea adepților
cenzurii a fost să convingă pe mulți că mesajele naționaliste,
conservatoare sau chiar creștine ar fi bazate pe ură. Evident că ele vin
din iubirea de țară, pentru anumite trăsături pe care le vrei
perpetuate. Dar aceste valori pot fi servite nu doar afirmativ, ci prin
trăire și manifestare.
Civilizația creștină (cu manifestarea ei europeană și
particularitățile românești) mi se pare că se impune de la sine ca un
model admirabil, care merită ocrotit. Atacurile date asupra identității
și continuității ei se pot dovedi fatale, dacă o vom prețui și cultiva
abia când va fi pe cale de dispariție. Cenzura ideologică ne împiedică
să purtăm această bătălie existențială. Nu am o idee de antidot la acest
asalt.
Dar poate e de ajutor concentrarea pe trăsăturile și pilonii ei de
profunzime. Adică întoarcerea la valorile cardinale, predicate de Apostolul Pavel:
credința, nădejdea și dragostea. Alăturarea lor s-ar putea să nu fie
întâmplătoare. Și atunci când simțim că ne slăbește speranța, o putem
hrăni cu celelalte două: iubirea și credința. Cu aceste arme putem
dobândi „îndelunga răbdare” și îi putem face și pe cei nepăsători să
realizeze de ce e important să nu pierdem ce avem. Adevărul e de partea
noastră și orice s-ar ridica pe temelii mincinoase nu poate dura la
nesfârșit.
