Doamna Elena Chiaburu, Doctor în Istorie și Științe auxiliare, Bibliotecar șef la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, revine cu un nou comentariu de restabilire a adevărului în privința lui Octavian Goga, „tocat” sistematic în zeci de cărți și articole ce însumează mii de pagini.
”Indicele de nume al Raportului final asupra holocaustului în România întocmit de Comisia Elie Wiesel în 2004 atrage atenția asupra unui amănunt foarte interesant. La litera G - Goga Octavian se află pe aceeași pagină - 408, cu sinistrul Goebbels Joseph. Despre Goga, Raportul scrie mult; despre Goebbels - foarte puțin. Chiar dacă Octavian Goga este acuzat că s-a aflat în siajul nazismului, al cărui antisemitism tocmai el l-ar fi introdus în România, pornind de la ideea că Raportul final se referă la istoria noastră, nu a Germaniei, dezechilibrul se poate admite.
Numai că, cu cîteva rînduri mai sus, pe aceeași pagină se află Gingold Nandor. Risc a zice: cu excepția autorilor extrem de focusați pe istoria holocaustului și, eventual, a câtorva bucureșteni în vîrstă care au făcut studii de medicină în anii ’70 - ’80, mai nimeni dintre cititorii acestor rînduri nu știe cine a fost Nandor Gingold. În aparență, ne lămurește volumul "Holocaustul în România", pe a cărui Listă de nume Octavian Goga este categorisit drept „unul dintre cei mai antisemiți politicieni români‟, în vreme ce mai sus cu un rînd, despre Gingold Nandor se scrie că a fost „președinte al Centralei Evreilor, organizație evreiască riguros controlată de regimul Antonescu‟.
Cercetătorii cunoscători ai articulațiilor epocii își dau seama imediat că un personaj de talia președintelui unicei organizații a evreilor admisă oficial în România în timpul celui de-al doilea război mondial (a fost înființată în decembrie 1941) ar trebui să ocupe un loc central în orice lucrare consacrată holocaustului!
Or, cum ușor se dovedește, nu-i deloc așa!
Obișnuită fiind cu publicațiile interzise, m-am îndreptat într-acolo. Și am descoperit bicicleta (n.n. elefantul din magazinul cu porțelanuri).
Explicația lipsei din istorie a lui Nandor Gingold se află într-un episod ascuns sistematic opiniei publice românești.
De 80 de ani ni se vorbește despre „Procesul Marii Trădări Naționale” din 1946, în care așa-zisele „Tribunale ale Poporului‟ au judecat și condamnat (inclusiv la moarte, și executat, pe mareșalul Ion Antonescu și alții) pe „marii criminali de război și vinovați de dezastrul țării”. Acei „mari criminali de război și vinovați de dezastrul țării” au fost împărțiți în mai multe „loturi” și judecați succesiv: lotul demnitarilor, al ziariștilor, al militarilor, al administrației maghiare din Transilvania etc.
Dar, tot de opt decenii există un subiect pe care istoricii evită să îl abordeze și despre care informațiile publice sînt cvasi-inexistente: evreii din România au fost de asemenea trimiși în fața „Tribunalului Poporului” pentru crime de război și colaboraționism.
LOTUL NR. 7 a fost al conducerii Centralei Evreilor, deoarece POLITICILE ANTISEMITE ALE REGIMULUI ANTONESCU AU FOST PUSE ÎN APLICARE ÎN MOD SISTEMATIC PRIN INTERMEDIUL CENTRALEI EVREILOR DIN ROMÂNIA. În consecință, la 18 februarie 1946, Nandor Gingold, președintele acesteia, a fost condamnat la muncă grea pe viață, iar colaboratorii săi: Matias Grünberg (Willman) - 20 de ani de detenție grea, Adolf Grossman-Grozea - 15 ani de detenție grea; Jack Leon - 12 ani de închisoare.
Capetele de acuzare au fost extrem de severe: Centrala Evreilor din România a fost coautor la prigonirea și segregarea rasială a minorității, deoarece a fost instrumentul prin care s-au pus în aplicare:
a) Munca forțată – Centrala Evreilor a realizat organizarea logistică a detașamentelor de muncă obligatorie pentru bărbații evrei.
b) Românizarea proprietăților: a cules și centralizat datele despre bunurile ce urmau a fi confiscate.
c) Spolierea financiară: a operat repartizarea și colectarea forțată a taxelor de miliarde de lei impuse comunității evreiești de către autorități.
O acuzație esențială a fost legată de Recensământul din 1942. Acuzarea a demonstrat că prin organizarea minuțioasă a acestei inventarieri demografice la ordinul statului, Centrala Evreilor din România a oferit autorităților de Siguranță, Poliție și Jandarmerie tabelele nominale și adresele exacte ale evreilor, facilitînd separarea juridică și fizică a evreilor de restul populației românești.
Din punct de vedere strict faptic, transmiterea acestor date a avut un rol operațional direct:
- sursa pentru planurile de deportare: cifrele centralizate de secțiile județene ale Centralei au fost transmise oficial către Ministerul de Interne și către atașatul german pentru probleme evreiești în România, Gustav Richter;
- cartografierea logistică: pe baza tabelelor demografice întocmite de Centrală s-au stabilit cotele exacte de persoane, s-au calculat garniturile de tren necesare și s-au planificat rutele pentru planul de deportare în masă a evreilor;
- utilizarea curentă de către Poliție și Jandarmerie: listele nominale menținute de Biroul de Evidență al Centralei au fost folosite de autorități pentru a identifica, localiza și aresta evreii vizați de deportări punctuale în Transnistria (cum au fost cei acuzați de nereguli la munca obligatorie sau suspecții comuniști).
În procesele intentate conducătorilor Centralei Evreilor în 1946, acuzarea s-a concentrat tocmai pe această faptă: transformarea Centralei într-un organism administrativ care a oferit aparatului de stat infrastructura informațională necesară pentru punerea în aplicare a politicilor antisemite.
Centrala evreilor din România a fost acuzată și de participare activă la distrugerea patrimoniului economic al comunității. Statutul de funcționare al Centralei, aprobat la 30 ianuarie 1942, includea printre obligațiile oficiale „furnizarea de date și informații cerute de autorități în legătură cu problemele de românizare”.
În consecință: Centrala a obligat evreii să își declare toate proprietățile, acțiunile deținute în societăți comerciale, mărfurile din depozite și bunurile imobiliare. Toate aceste inventare au fost predate Centrului Național de Românizare. Centrala a furnizat, de asemenea, bazele de date pentru excluderea profesională: românizarea a însemnat și înlăturarea evreilor din viața economică (concedierea medicilor, inginerilor, contabililor și avocaților etc.). Centrala Evreilor a organizat fișiere și foi matricole obligatorii pentru toți profesioniștii din comunitate, iar aceste baze de date au fost puse la dispoziția ministerelor de resort pentru a se asigura că nici un evreu nu mai practică o meserie în afara cotelor etnice stricte impuse de guvern.
De asemenea, a îndeplinit și rolul de agent fiscal coercitiv: Nandor Gingold și colaboratorii săi au adunat prin constrîngere de la populația evreiască taxe și împrumuturi de miliarde de lei, bani care au alimentat direct mașinăria de război a regimului Antonescu.
Acuzarea i-a considerat responsabili pe capii Centralei și pentru organizarea logistică a detașamentelor de muncă forțată. Secția de Muncă a Centralei a fost cea care a gestionat pontajele și a trimis zeci de mii de bărbați evrei pe șantierele statului sau ale armatei. Mai mult însă, Centrala a fost acuzată că raporta direct autorităților militare pe cei care nu se prezentau la apel, ușurînd arestarea lor.
Nandor Gingold s-a apărat susținînd că toate acestea au fost făcute sub o presiune legală și că rolul Centralei a fost un „rău necesar” pentru a asigura supraviețuirea evreilor din România, dar tribunalul a respins argumentele și i-a găsit vinovați de colaboraționism politic și economic. Am arătat într-o postare anterioară că Radu Lecca, în subordinea căruia s-a aflat Centrala Evreilor a fost salvat de la moarte prin împușcare, în ultimul moment, la 1 iunie 1946, tocmai datorită depozițiilor capilor comunității evreiești. Or, condamnările din Lotul nr. 7 demonstrează realitatea și gravitatea uriașă a faptelor membrilor Centralei, de vreme ce datorită lor a fost exonerat Radu Lecca.
Nandor Gingold a fost condamnat la muncă silnică pe viață, dar sentința i-a fost comutată în temniță grea. A executat o parte din pedeapsă și a fost eliberat în anii '50, după care și-a reluat activitatea ca medic specialist în hematologie la București pînă la moarte, în 1986, mi se pare (n.n. deci, nici vorbă de temniță grea de reeducare și eliberare prin decretul din 1964). Informațiile referitoare la dînsul sînt ca și inexistente (nu se știe exact nici măcar cînd a fost eliberat din închisoare); pe site-ul de la Yad Vashem este un rînd și jumătate: a fost un medic român... etc, iar în Raportul final asupra holocaustului, din anul 2004, se dau cîteva banalități: că a existat, a condus Centrala Evreilor, a fost demis, s-a predat de bună voie comuniștilor după 23 august 1944, că a fost arestat... și atît!
În vreme ce Octavian Goga, incomparabil mai puțin vinovat în fața oamenilor și a istoriei, este „tocat” sistematic în zeci de cărți și articole ce însumează mii de pagini.
Luni, pe 15 iunie 2026, la Arad se va judeca procesul intentat de un ONG condus de avocatul Bogdan Ionescu împotriva orașului Iași care a îndrăznit să-i pună un bust poetului Octavian Goga la un colț de stradă. Puțin probabil ca judecătorii să aibă curajul de a se pronunța pe fond... dar poate că în bunul stil american vor avea curajul de a găsi o rezolvare în formă! care să conducă la reașezarea bustului lui Octavian Goga la loc.
Și poate că istoricii vor găsi și ei curajul să abordeze chestiunile evitate atîta vreme: 80 de ani pot reprezenta un timp suficient pentru privirea echilibrată asupra unui subiect ce distorsionează adevărul, hrănește revizionismul istoric și permite culpabilizarea nedreaptă a poporului român. Cred, laolaltă cu destui alții, că societatea românească are nevoie și poate să abordeze astfel de chestiuni importante precum cazul Octavian Goga dar și cazul Nandor Iosif Gingold (n.n. a publicat "Cum tratăm leucemiile", București, Editura Medicală, 1972). Cred și că este nevoie să revenim la o stare de normalitate, încît să nu ne mai fie frică să vorbim despre o anumită problemă sau personalitate, fără pericolul de a dobîndi o „etichetă”, oricare ar fi ea. Dacă acum, cînd se înmulțesc procesele pentru rescrierea istoriei prin tribunal, nu este momentul pentru a studia astfel de probleme, cînd poate fi chiar acum!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu